Menestrelul comunismului dinastic sau cine a fost Adrian Paunescu

Un comentariu scris de Vladimir Tismăneanu, istoric bunişor dar căruia nu pot să nu îi reproşez înrolarea în armata lui Băsescu, despre Adrian Păunescu. Faţă de cei care până acum îl înjurau pe Păunescu şi azi îl proslăvesc, măcar Tismăneanu nu şi-a schimbat părerea. Poate îl citiţi până la capăt înainte să mă înjuraţi.


Nicu Ceauşescu, Adrian Păunescu şi Cristian Minculescu la sediul CC al UTC, la înmânarea premiilor Flacăra pentru anul 1983
Nicu Ceauşescu, Adrian Păunescu şi Cristian
Minculescu la sediul CC al UTC, la înmânarea premiilor
Flacăra pentru anul 1983
Atunci cand si-a inceput cariera poetica si jurnalistica, in a doua jumatate a anilor 60, Adrian Paunescu se visa un Evgheni Evtusenko, un bard antistalinist al Romaniei.

Il sustinea pe Ceausescu cu fervoare, dar stia sa simuleze (ori poate ca era sincer pe atunci) un fel de prospetime a viziunii poetice, un simt al justitiei si o indignare clocotiroare in raport cu meschinariile birocratiei culturale. I-a cultivat pe Eugen Jebeleanu si pe Geo Bogza, a fost prieten cu Nichita Stanescu, cu Cezar Baltag, cu Ioan Alexandru si cu Alexandru Ivasiuc, avea o energie vulcanica, devenita legendara.

Se declara anti-stalinist si poate ca si era la vremea aceea. Volumul “Istoria unei secunde” includea poeme ce pareau contestatare (“Rugaciunea lui Alfa catre Omega”). Ca redactor-sef adjunct al “Romaniei Literare” incuraja experimentele literare si publica interviuri ce pareau eretice. Imi amintesc, de pilda, un dialog publicat prin 1970 cu seful planificarii din epoca, Maxim Berghianu.
La intalnirile lui Ceausescu cu scriitorii era printre cei care nu ezitau sa puna intrebari incomode. Totul insa sub semnul devotamentului pentru socialism, revolutie si partid.

Paunescu din acea perioada reproducea iluziile revizionismului est european din perioada revolutiei maghiare si a liberalizarii poloneze. Era tarziu, dar nu era nici inutil, nici absurd. Ar fi putut merge mai departe in acea directie, ar fi putut coagula un grup de actiune intelectuala care sa sfideze dictatura. Nu a facut-o, a preferat pactul cu puterea si avantajele ce decurgeau din el.
S-a mutat intr-o vila superba pe strada Sandu Aldea, se intalnea cu odraslele potentatilor epocii cu care juca ping-pong si punea tara la cale. Le dedica poeme adulatoare.

A ajuns in Statele Unite cu o bursa in cadrul programului international de la Universitatea Iowa. Din jurnalul poetei Constantei Buzea (prima sa sotie), reiese ca America l-a nelinistit, l-a speriat, i-a creat un profund, irepresibil disconfort.
A facut un interviu cu Mircea Eliade care a provocat multe discutii. Dupa ce i-a promis profesorului de la Universitatea din Chicago ca acel interviu (primul, dupa stiinta mea, acordat de Eliade unui scriitor/jurnalist din Romania comunista) ca textul ori va apare integral, ori nu va apare, si-a incalcat angajamentul. Nu si-a cerut niciodata scuze (Monica Lovinescu a comentat acid in epoca episodul). Discutia a aparut ciuntita, fara semnalarea pasajelor ce lipseau.
Paunescu se transforma nu doar fizic (devenea obez vazand cu ochii), dar si psihologic. Relatiile cu puterea ajunsesera simbiotice. I s-a pus la dispozitie revista “Flacara” (l-a debarcat repede pe H. Dona, prietenul fostului sau protector Gogu Radulescu) si a tranformat acel saptamanal pana atunci insipid intr-o tribuna propagandistica de reala eficienta.
A sustinut impostura protocronista. Avea jurnalismul in sange tot asa cum avea si cinismul oportunist. A inceput sa scrie penegirice tot mai desantate pentru “conducatorul care-a stiut si stie/ca sufletele noastre nu-s niste vami pustii”.
L-a slavit pe Ceausecu in metafore pe cat de grandilocvente, pe atat de buimacitoare. Nu mai avea limite in dorinta de a fi trubadurul “Epocii de Aur”. Nu-i ajungea sa-l glorifice pe Ceausescu, a inceput sa o preamareasca si pe “savanta de renume mondial”. In chip ironic, pamfletul lui Eugen Barbu publicat prin 1980 ca prefata la antologia Paunescu din BPT surprindea personajul in enormul sau baroc caracterial.
Paunescu si Barbu si-au unit fortele in lupta impotriva directiei lovinesciene din lumea culturala. Isi ofereau fara rusine serviciile ca hingheri ideologici. Sigur, nu a fost un versificator de duzina precum Vadim Tudor, dar textele sale ajunsesera ilizibile, labartate, dezgustator de lingusitoare. Era greu sa se imagineze o mai penibila degradare.

A fost rasplatit cu “Cenaclul Flacara”, platforma propriei ascensiuni mediatice. A rapit si a mistificat fenomenul folk pentru a atrage tineretul nonconformist.
In acelasi timp, Cenaclul era locul unde se rosteau ode isteroide pentru Ceausescu. Transmis la Televiziune, era un instrument de imbecilizare nationala.
Cultul personalitatii lui Ceausescu s-a bazat pe asemenea actiuni cu efecte toxice de lunga durata (dovada omagiile ce i se aduc in aceste zile!).
Dupa accidentul de la Ploiesti, Paunescu si-a pierdut acest vehicol de participare la jocurile simbolice ale puterii. I-a trimis lui Ceausescu (dar si “delfinului” Nicu Ceausescu) texte in care il implora sa-l ierte, sa-l readuca in universul puterii.
A scris el insusi ori a patronat pamflete abjecte impotriva marilor intelectuali ai exilului. In “Flacara” paunesciana a aparut o infamie semnata de Dinu Sararu (un pseudo-interviu cu mama lui Virgil Ierunca) menita sa-i compromita pe Ierunca si pe Monica Lovinescu.

Agonia terminala si prabusirea a dictaturii l-au surprins pe Paunescu pe post de lacheu dispretuit si de stapanii invinsi si de sclavii revoltati.
Urmarit de multime pe strazile din centrul Capitalei, a incercat sa se refugieze la Ambasada SUA. A scapat fara o zgarietura. A revenit in registrul public fara ca vreodata sa-si exprime vreun regret.
Acelasi Ion Iliescu care candva, ca prim secretar al Comitetului Judetean Iasi al PCR, refuzase sa permita performantele grotesti ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar” l-a acceptat si l-a incurajat ca politician in cadrul PDSR (azi PSD).
A devenit senator, a scos revista cu numele incredibil “Totusi, iubirea”. Literar vorbind, Adrian Paunescu a incetat din viata cu decenii in urma. Moral, la fel. A fost un instrument benevol si primejdios al unui regim criminal pe intreg parcursul existentei sale. Efemera sa rebeliune morala din anii 60 a fost o revolta in genunchi. S-a emasculat etic si a capotat estetic. Am scris despre el in acesti termeni de-a lungul anilor. Nimic din ce s-a petrecut in ultimii ani nu ma face sa-mi schimb punctul de vedere. Dimpotriva.

sursa: contributors.ro

Trimiteți un comentariu

6 Comentarii

  1. Dinule, tocmai din Volodea Tismineţki, comunist înrăit până la o etate, când a fost trimis pe afară (de KGB sau Securitate) şi s-a năpârlit în mare democrat, cel care i-a luat primul interviu lui Iliescu imediat după 1989 şi a scos şi o carte despre dânsul, pe deasupra şi fiu de coadă de topor komineternistă care ne-a adus raiul sovietic pe cap te-ai găsit să citezi? Eu zic să o laşi moartă cu subiectul Păunescu, e o ocazie bună să nu scrii, pentru că tot încercând să aduci argumente în favoarea opiniei tale, te descalifici.

    Când îl citezi pe Volodea Tismineţki nu trebuie uitat un lucru: a făcut şi face parte din tagma odraslelor de kominternişti. Kominterniştii, în mare parte evrei, veniţi pe tancurile sovietice să edifice socialismul în România, au pierdut partida în PCR pe care o aveau cu comuniştii naţionalilşti (termeni antagonici, dar reali) în două etape. Prima a fost ajungerea în fruntea statului a lui Dej, iar a doua venirea lui Ceauşescu, în care Bodnăeaş (Bodnarenko) a avut un mare rol. Comuniştii naţionalişti i-au trecut pas cu pas pe linie moartă pe kominternişti, oamenii loaiali ai Moscovei. Treptat aceştia şi-au pierdut influenţa, dar au continuat să fie coloana a 5-a a URSS în România.

    Ce s-a întâmplat după 1989 în lumea culturală şi în societatea civilă de la noi a fost o răfuială între urmaşii kominterniştilor şi rămăşiţele comuniştilor naţionalişti. Volodea a făcut parte din prima, Păunescu din a doua. Comuniştii naţionalişti au lăsat şi chestii bune după ei, kominterniştii au exterminat în perioada 1946-1965 tot, dar tot ce a fost bun în ţara asta.

    M-ar interesa o părere a lui Victor Rebengiuc, Ion Diaconescu sau alţii care sunt cunoscuţi ca fiind oameni care nu au făcut compromisuri. Ca şi în cazul condamnării Comunismului de către odraslele kominterniste şi profitorii sistemului şi aici Tismineţki putea să-şi vadă de treabă.

    O singură remarcă am la ce zice urmaşul de ucigaş de români: Cenaclul Flacăra a culturalizat şi încă o face. Într-o ţară în care imbecilizarea prin manelizare e la apogeu, a asculta muzică folk şi cântece pe versurile lui Păunescu ţine de elitism şi virtute. Poate ne recomandă Volodea vreo manea din campania electorală a lui Băsescu, alea or fi opere de mare intensitate culturală.

    RăspundețiȘtergere
  2. camil. bravo
    pacat ca dinu nu intelege si tot continua cu articole din astea insalubre.
    dinu, nu are rost sa iti mai scriu nimic. am incercat la postul anterior despre paunescu si constat ca tot pe a ta o tii

    RăspundețiȘtergere
  3. dinule, vorba lui camil, inceteaza cu subiectul asta despre paunescu, ca te scufunzi in mocirla.
    tu pe volodea il consideri istoric bunisor? ziceai intr-un comentariu la articolul anterior ca tatal lui paunescu a fost din PNL. Bravo lui. macar Paunescu are o origine nobila.
    dar adulatul tau Tismaneanu, caruia ii crezi si ultima basina, e de vita aleasa. ca sa te lamuresti, citeste aici...
    http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonte_Tism%C4%83neanu
    sunt curios ce ineptii va contine articolul tau viitor.
    poate o citezi si pe Ana Pauker, ca din cate se pare, sursele de genu asta iti par credibile.
    parearea mea e ca urmatorul tau post ar trebui sa fie ceva de genu "Arici pogonici la scaldat".
    poate asa iti vei mentine bruma de cititori.
    eu unul, pana la articolele astea despre paunescu, iti citeam cu interes blogul
    acum ma indoiesc de unele treburi
    p.s. uite ce zice lumea despre tismaneanu al tau
    "Fiu al militanților comuniști Leonte Tismăneanu și Hermina Marcushon, Tismăneanu a cunoscut din interior cercul social al conducătorilor României comuniste, pe care îl va descrie ulterior în lucrările sale. "

    RăspundețiȘtergere
  4. Ar fi prea frumos sa-ti raspund:"somnul ratiunii naste monstrii".Timpurile in care traim sunt de un grotesc fara asemanare ,raul insusi s-a nascut in Romania si a inceput sa produca generatii de ratati,drogati analfabeti care urasc comunismul si iubesc "capitalismul".Este un inceput de drum al raului care va dura multi ani de acum in colo.Acest "articol" despre poetul ADRIAN PAUNESCU este scris de un imbecil,de care, atunci cand va fi mort, nu-si va aminti nimeni.

    RăspundețiȘtergere
  5. Atit Paunescu cãt si Tismenitchi-Tismãneanu, amindoi sunt comunisti, numai cã unul, primul, este romãn, iar ultimul este jidan! Amindoi sunt acelas rãhat comunist romãno-judaic!

    RăspundețiȘtergere
  6. COMUNIST "NATIONALIST" NU EXISTÃ, ASA CUM NU EXISTÃ DIAVOL ANGELICAL! TOTI SUNT ACELAS RÃHAT DE CRIMINALI!

    RăspundețiȘtergere