Vineri, 15 martie, Hotel Zamca. Obişnuita chermeză devine dintr-o dată simandicos eveniment presupus caritabil. Ăia de învârt pinguinul şi rup podele pe puşca şi cureaua lată s-au transformat subit în entuziaşti melomani. O bucată de cârpă legată şleampăt la gât îi amăgeşte cu senzaţia unei temporare autoextirpări a glandei manelismului. Papionul împrumutat de prin vecini le-a dat aripi, răbdare să asculte Strauss şi satisfacţia unui părelnic sentiment al apartenenţei la boieretul târgului (alcătuit, fireşte, din bişniţari reevaluaţi, eterni sponsori de partid, vremelnici vechili din deconcentrate or directoraşi cu funcţii căpătate pe cumetrii). Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, o să înţelegeţi cu siguranţă de aici.

Cam pe la ora când începea distracţia descrisă mai sus am ajuns acasă, undeva în Zamca. Răsuflam greu pentru că abia m-am eschivat de o haită de maidanezi belicoşi. Pe ghete aveam un strat de câţiva centimetri de glod recoltat de pe "aleea" pe unde trec în fiecare zi. În casă era frig. Mă duc la calorifer. E rece. Pe geam văd un cetățean care fumează într-o căruţă în timp ce doi puradei scormonesc prin buncăr. Sunt veseli. Gunoiul n-a mai fost ridicat de vreo săptămână aşa că recolta se anunţă bogată. Desfac plicul cu factura la curent şi mă crucesc când văd că pe lângă consum, rezervări şi taxe radio-tv acum trebuie să mai plătesc şi nu ştiu ce certificate verzi. Deschid televizorul. Pe postul cu cruce mogulul parlamentar vorbeşte despre fantezii cu zone industriale. Zâmbesc la început, dar dintr-o dată mă apucă nervii. Îmi imaginez adunătura de papioane şi rochii din bazar mimând filantropia în timp ce valsează împleticit. Au ajuns în sala de nunţi, cumetrii şi parastase de la Zamca trecând prin acelaşi cartier plin de câini, gropi şi noroi, dar fără să valseze mai întâi la balul maidanezilor.