skip to main | skip to sidebar

Atacul securiştilor la Bâtca Corbului. Cum a scăpat Gavril Vatamaniuc din încercuirea trupelor de securitate la 18 ianuarie 1955

Extras din interviul realizat în urmă cu câţiva ani de către istoricul Alexandru Matei cu Gavril Vatamaniuc, unul din liderii rezistenţei anticomuniste din munţi. În acest fragment, Vatamaniuc povesteşte pe larg momentul în care a fost încercuit de securişti în pădure şi modul extraordinar în care a scăpat din menghina acestora. Eroul din munţii Sucevei a murit joi, 1 martie 2012 (citeşte povestea sa aici).


Gavril Vatamaniuc: Aşa că în 1955, în ziua de 18 ianuarie 1955, am fost atacaţi de Securitate la Bâtca Corbului, unde aveam bordeiul cu Motrescu. Ne-a pârât un brigadier silvic: Bujinovschi Nicolae din Suceviţa. El umblând după mistreţi, noaptea, ziua, a simţit acolo, a observat ceva. A făcut pândă şi a stabilit. A anuţat Securitate şi a venit noaptea conduşi de el la locurile respective, o companie de securişti, cam 50-60 de securişti, cu câini.

Noi întotdeauna în timpul acesta cât am fost partizani, dacă eram singur, stam până la 12 noaptea de pândă afară. Dimineaţa, în zorii zilei, înainte cu un ceas, două de a se face zorile, ieşeam la pândă afară şi ascultam.

Aşa trăiam şi vreau să spun aceasta ca să ştie că în tensiunea în care trăiam şi măsurile de siguranţă pe care le luam. Deoarece ştiam că Securitatea umblă după noi, că are mulţi agenţi, cum am spus de Husarciuc Ion, care i-o dat puşcă, permis de armă şi să ne predea pe noi. Umbla după noi. Şi în aceea zi, eu am făcut, noi, mâncarea. Am mâncat noapte. Şi în zori de zi, inainte de a se face zorile, eu am rămas să mai strâng acolo şi puneam în jăraticul acela, unde a fiert mâncarea, mămăliga, ce am făcut, o oală, de pământ, cu ceai. Motrescu îmi spune: Gavriluţă, ies eu afară, în schimbul întăi, că-i frig. Stau vreo zece minute. Intru înăuntru şi ieşi tu. Aşa facem. N-a trecut zece minute şi Motrescu intră val vârtej, înăuntru. Gavriluţă se aud paşi de la deal. Şi zgomote, ceva suspect.

Dar cum am spus, noi nu ne descălţam cu lunile. Şi dezbrăcat, dormeam numai în cămaşă, că era cald în bordei. Dar pantaloni nu-i dam jos de pe noi. Ne-am luat haina pe mine şi automatul în mână şi am ieşit afară. Am ascultat. Într-adevăr, se auzea şi foarte discret fluierături, foarte discrete. Aşa, ca o pasăre numa'. Ţinea legătură, ăştia care vin prin desiş, cu aceea care era pe dreapta lor, un făget. Noi de ce am făcut bordei în marginea desişului? Acolo aveam desişul. Dacă venea auzeam, iar aici aveam făgetul. Dacă venea vedeam. Am intrat repede în bordei şi eu şi el. Şi a luat rucsacul şi cu ceva provizii. Că noi ne pregăteam totdeauna pentru orice eventualitate. Aveam o pregătire de mămăligă şi acolo ceva pus pentru mâncare. Dacă plecam urgent, noi pentru o zi, două, aveam acolo mâncare, până facem rost de mâncare. Am luat rucsacul, am luat toată muniţia automatului şi am luat şi o puşcă Mannlicher, de fabricaţie ungurească şi cartuşele pentru ea, care o aveam acolo... era a mea şi automatul şi puşca.

Şi am ieşit. Am trecut un pârău, pe care nu era apă, era zăpadă, pentru că la 18 ianuarie ninsese. Dar pe feţe, pe fruntea muntele, cum se spune, unde soarele pălea mai bine, se dusese zăpada, se topise. Numai la umbră şi în pâraie era pentru că n-a nins, juma de metru... Aşa cinci, şase centimetri şi acolo s-a topit. Spre acel loc, am fugit şi eu şi Motrescu, numai că Motrescu a luat un pic înaintea mea şi eu am mai stat în urma lui să mă asigur, pe unde vin, să nu mă izbesc de flancul lor.

Că zic că nu am ştiut că suntem încercuiţi, am zis că îi poteră. Că dacă era poteră veneau pieptene aşa. Pieptăna parchetu'. Acu eu am zis în mintea mea şi aşa era. „ Nu poate să fie linia lor la nesfârşit. E din faget, tot parchetul ăsta des până la celălat faget". Pentru că era din alt faget, dar era mai departe la vreo 300 de metri. Aşa că asta l-au luat ei la scotocit. Şi eu ca să nu mă izbesc de linia lor, am luat puţin la dreapta. Motrescu mai la dreapta. Şi eu am stat până m-am orientat şi am şi văzut unul care a venit pe faget, ţinând, cum am spus, legătură cu aceia din desiş. Şi au venit şi ei în potcoavă, un pic aşa în potcoavă, pentru că locul unde era bordeiul a fost precis indicat de Bujinovschi.

Şi ieşea, era uşor de reperat, pentru că lângă bordei, în afară de tot acel desiş, care nu era mai înalt de patru-cinci metri, brădetul, lăstărişul. Şi era un paltin înalt care se vedea de la distanţă. În acel paltin ne urcam noi, când şi când, şi supravegheam împrejurimile. Bujinovschi a dat indicaţi lângă paltin „la câţiva metri bordeiul lor". De aceea ei au băgat o grupă, o rămas cercul împrejur şi o grupă a băgat la noi. „La paltin, că acolo îi bordeiul". Când a fost, cam la o sută de metri de paltin, a început să tragă, grozav. Pârăiau automatele prin desiş în faţa lor. Eu înainte de a începe a trage, mi-am dat drumul în pârăuţ acela în zăpadă, care nu era apă. A mers un pic pe pârău şi am făcut-o în coastă spre fruntea aceea goală să îmi pierd urma.

Ei nu m-au văzut. Ăştia din desiş şi nici aceia de pe faget că era un pic de mers, o muchie de munte între noi. Am ajuns aproape în marginea celuilalt faget. Acolo eu, instinctul, n-am vrut să intru. Mistreţi dacă îi hăituieşti, ei nu ies din desiş, dau înapoi peste hăitaşi, peste acei care îi hăituiesc şi nu ies în lărgimi. Şi noi am spus la fel. Învăţăm de la animale, multe am învăţat. Nu am ieşit pe faget. Am mişcat un pic la deal, un pic la vale, pe frunzişul cela îngheţat, care forţea şi făcea un zgomot, care se auzea de la mulţi metri. Iar mă opream şi aşteptam, ascultam dacă vine de la deal potera. Asta era la vreo zece metri de marginea desişului şi aveam să intru în faget, în răritură.

Am făcut mişcarea asta de vreo trei-patru ori. M-am oprit şi stam şi ascultam. La un moment dat aud din faţa mea unde mergeam eu, zgomot, paşi. N-am avut altceva de făcut decât să mă bag sub un brădănel, stufos, de vreo doi metri înălţime numa, dar picioarele mi se vedeau. Numai eu. Şi priveam spre locul unde vine zgomotul. Iată că apar doi în faţa mea. Unul mai înalt şi unul mai scund. Acela scund avea ochi albaştri deoarece s-a oprit la un metru de brădănel şi au discutat în şoaptă.

Alexandru Matei: Ce vorbeau cei doi?

G.V.: Eu mă uitam în ochii lor, dar ei se uitau peste brădănel, în vale la bordei. Şi ziceau: Oare a căzut ceva? Nu ştiu, zice celalt mare îi răspunde, cel mai înalt celui mai mic, care l-a întrebat, cu ochi albaştri. Tu iau pe aici că eu o iau pe aici. Adică unul pe dreapta brădănelului şi unul pe stânga. Dacă ei erau oameni de munte, cu instrucţia pregătită pentru munte, sigur se uita în stânga şi în dreapta şi îmi vedea picioarele. Eu m-am uitat după ei, n-am mişcat prea tare să nu mă audă. Un metru, doi acuma. M-am uitat după aceea după ei şi s-o dus la vale spre bordei. Acolo coborau spre pârău acela un pic, costişa.

Am uitat să spun că după ce am trecut pârăul, era un fel de drum, drumeag, numai semnul că a fost drum. Pe acolo se exploatat lemnul, s-a transportat lemnul, care s-a tăiat în acel parchet, cu vreo zece ani în urmă. Pe drumul acela n-a crescut nimica. Pentru că acolo s-a târât buşteni şi a rupt tot. Pe acolo pe drumul acela era zăpadă un pic. Eu am sărit peste drumul uşor, peste zăpada, să nu las urmă. După ce au trecut ei, eu m-am întors, am stat pe şezut, am pus puşca jos cu automatul în mână de-asigurat, cu degetul pe trăgaci. Aceia doi s-au oprit la drumul uşorul acela.

A.M.: De ce ?

G.V.: Au auzit că vine cineva de la bordei. Şi am văzut că cela de la vale s-a dus la celălat. S-o aşezat unul mai la deal, la vreo cinci-şase metri unul de altul. S-a dus şi a spus: Fii atent că vine cineva. S-a dus înapoi la locul lui. Tiptil, tiptil aşa. Dar repede. În momentele următoare apare alt securist, care m-a luat pe urmă cu câinele de la bordei. Şi venea, dar ei nu îl vedea. Şi auzeau zgomotul.

Şi când a apărut, s-a uitat. Ai lor. Întreabă, Văilimăreanu Mihai, că aşa se chema. Pe unde a luat-o? Acel spune: Pe aici nu a trecut. Cum se poate, până aici m-a dus câinele? Nu a trecut pe aici. Ia lesa de la câine şi spune: Afumatu,( face din buze-n.n.) urma. Afumatu, jos, a sărit peste drumul uşor, pe unde am sărit eu, vine, vine şi vine la mine. Latră, se uită la mine, se uită la stăpân şi latră. Hau, hau! M-a găsit. Eu m-am uitat odată la câine. Câinele nu îmi pune viaţa în primejdie. N-am grijă de el. Mă uitam la securist. Securistul s-a dat aşa şi a văzut unde latră câinele. A luat automatul, curea de la automat a dat-o jos şi a armat. Şi când să ducă la ochi, eu fulgerător... E puţin secunda, am dus automatul la ochi şi am tras, trei cartuşe.

L-am lovit. A căzut jos. M-am ridicat să plec, să fug de acolo să nu am nevoie să trag şi în ceilalţi doi. Când or vedea aceia doi, că din spatele lor vine foc şi acela o căzut, se poate întâmpla să se ridice şi să tragă ei. Dar ei când am aruncat o privire, ei s-au aruncat la pământ, cu burta la pământ. Puteam eu... ( râde - .n.r) Am uitat carabina acolo şi am plecat numai cu automatul. De ce? Când m-am ridicat eu să plec, câinele m-a prins de picior, am căzut jos. Aşa cum eram pe burtă, doar m-am întors pe o parte şi am tras trei cartuşe în câine. Câinele o ciorlăit şi o căzut acolo. Eu am plecat. Aşa s-a terminat, atacul securiştilor la Bâtca Corbului de la 18 ianuarie 1955.

Alexandru Matei / romanialibera.ro

Articole recomandate:

    comunism, Gavril Vatamaniuc, partizani

Comentează folosind Facebook:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Poţi utiliza unele etichete HTML, cum ar fi <a href=""></a>, <b></b>, <i></i>.

 

Dinu ZARĂ Copyright © 2009 - 2015. Vizitează şi Dinu ZARĂ - FotoBLOG şi Suceava: Presa Online