Epistola lui Constantin Arcu
Întîia către bucovineni


I.
Salutare. Descălecatul în Bucovina

Salut, frați bucovineni, și Domnul să vă aibă în pază!
În urmă cu aproape trei decenii descindeam în Bucovina, convins că pătrund într-un ținut de poveste. Renunțasem la oportunități mult mai tentante, preferînd un post de avocat în Rădăuți. Am coborît într-o noapte din tren și am ajuns pe bîjbîite (luminile stradale nu erau aprinse, se strîngea cureaua pentru plata datoriilor externe), întrebînd din om în om, la singurul hotel din oraș. Nu aveam mulți bani în buzunar și am căpătat un pat ieftin, într-o cameră cu încă vreo șapte cantaragii care reparau bascule în zonă. Erau niște tineri veseli, cu o sticla cu lichior și o bucată de salam pe masa din mijlocul încăperii, din care am gustat și eu. Văzîndu-mi blugii uzați, au făcut haz pe seama pretențiilor mele că aș fi avocat în tîrg, degeaba le-am arătat repartiția. Dar m-au tratat cu multă ospitalitate.

În dimineața următoare, zi de duminică la mijloc de august, am ieșit în oraș. Imaginea idilică despre Bucovina a prins să capete un contur și mai adînc. Și o vreme m-am simțit ca într-un basm în care dai peste miracole la tot pasul. Prin tîrg își făcea drum un pîrîiaș săgetat de cîrduri de pești. Erau probabil socotite făpturi ale lui Dumnezeu, nimănui nu-i dădea prin cap să arunce vreo plasă. În după amiezile de duminică stăteam ore în șir pe un pod dintr-un cartier mărginaș al tîrgului și presăram firimituri de pîine admirîndu-le zbenguiala. Pe la începutul lunii octombrie din același ani, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fac o plimbare cu mașina. Avea treburi la Ulma și a socotit că vreau să cunosc zona. Văd și acum cu ochii minții pădurile mirifice peste care se pulveriza lumina gălbuie a după amiezii de toamnă bucovineană. Se desenau pe dealuri ca niște covoare, într-o paletă de verde, galben, alb, arămiu, după amestecul de foioase și conifere. Mi se părea că trăiesc un vis frumos. Și cîțiva ani am fost convins că aici totul este la fel de la începutul veacurilor, iar voi muriți doar pentru a renaște de îndată. A fost o iluzie!

II.
Lepădarea de… sine

Cine a trăit între voi în ultimii treizeci de ani poate observa că mentalitățile voastre s-au schimbat. Întocmai cum șarpele își leapădă pielea, în cazul vostru a avut loc o lepădare de … sine. Și dacă șarpele își leapădă o haină, dacă pot spune astfel, alegîndu-se după un timp cu alta nouă, voi ați rămas goi, cu pielea bobotită de citrice.

Privind în adîncul istoriei, constatăm că bucovinenii au primit vrînd-nevrînd un dar de mare valoare. Străini cu un înalt grad de civilizație v-au imprimat un spirit nou și voi v-ați lăsat învăluiți în acel suflu. Ați văzut apoi că e bine și ați început să vă făliți, așa și pe dincolo, iată cine sîntem noi! Dar tot la fel, duhul civilizator s-a retras după un timp în locurile din care venise și voi v-ați trezit dezgoliți. Nu imediat, au trebuit să treacă zeci și zeci de ani pînă să înțeleagă lumea că nu aveți motive de laudă.

Din spiritul bucovinean de altădată, gospodăresc, poate ușor rigid, dar disciplinat și eficient din cale afară, s-a ales praful. Nu a mai rămas decît o palidă amintire. Numai ce-l vezi pe cîte unul cum se îmbată și zbiară bătîndu-se cu pumnii în piept că el e bucovinean get-beget, nu cumva să-l calci pe bătătură. Nu-i jignire mai mare decît să-i spui că-i moldovean ca toți ceilalți. Există un sentiment naiv, dar viguros de „patriotism local”, de superioritate, o mîndrie vană și fără acoperire pe care o etalează la tot pasul. E o lume de mitici veritabili, de poți crede ca esti în mijlocul Bucureștiului. Să nu ne amăgim. Homo bucovinensis este gol, nu-l însoțesc decît patimile (beția, hula etc.). Aici, ca și aiurea în țară, se constată o disoluție a moralităiți. Nu v-ați ales decît cu o fală deșartă ce vă nimicește și bruma de virtute rămasă.

Iar cu timpul Bucovina a devenit pămînt sterp. Trupul ei e sfîrtecat de prădători nesățioși. Peștii nu mai există de ani și ani, probabil ați secat și pîrîul cu lăcomia voastră. Pădurile au fost tăiate pentru a îmbogăți cîțiva nemernici. Politicenii tăi sînt corupți și hoți pînă în măduva oaselor. Fiecare gașcă pe care ați adus-o la putere prin votul vostru nesăbuit a smuls cîte o halcă zdravănă din trupul Bucovinei. Din măreția ei de odinioară n-a mai rămas decît amintirea. E o epavă. O corabie eșuată pe un banc de nisip, care a început să putrezească. Iar mateloții zac mahmuri și storși de vlagă pe puntea plină de jeg și mîluri. Cred că din nou a venit timpul să se îmbrace în doliu. Umilește-te, frumoasă Bucovină, numai așa vei putea renaște! Nu este altă cale, orgoliul tău înseamnă numai amăgire și slavă deșartă. Amintește-ți: „Oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca, 18, 14).

Voi fi poate acuzat de înaltă trădare, expus oprobriului public, dar sînt pregătit sufletește să-mi duc crucea. Cei ce vor veni după noi vor înțelege că eu nu v-am vrut decît binele. N-aș fi ieșit în văzul lumii să vă atrag atenția dacă n-aș crede că încă vă puteți reface, în primul rînd, moral. De unde a început decăderea voastră. O spun cu durere în suflet. Nu arunc piatra pentru că în timp am devenit unul dintre voi. Nu sînt cu nimic mai vrednic, îmi asum toate păcatele voastre. Însă deocamdată ipochimeni „fără însușiri” se dau mari filosofi și, scobindu-se cu gravitate și nu fără oarecare distincție în cavitatea nazală, cujetă la nemurirea sufletului sau la alte chestiuni pentru care n-au nici un fel de pricepere. Gîndindu-se numai la interesele lor. Iată cine se îngrijește de viitorul copiilor voștri. Dar nimic nu-i definitiv pierdut. E nevoie de un om drept care să unească energiile voastre împrăștiate, e nevoie de credință și de unitate. De asumarea păcatelor voastre. Sper că se vor alege din rîndul vostru bărbați vrednici de un trecut măreț!
Salutare. Harul fie cu voi! Amin.

Suceava, 2011

Articol publicat în Revista Timpul, nr. 4/2011. Găseşti aici ediţia în format pdf.

sursa: arcublog.wordpress.com